Good Friends – CD

Charisma Cordialităţii
Iată un album discografic care invită la prietenie. Într-adevăr, aşa cum o arată şi titlul, realizatorii săi sunt buni amici iar cele opt secvenţe înscrise pe CD se vădesc realmente… prietenoase. Se poate spune că traversăm o perioadă în care abundă experimentele de tot felul, multe dintre ele viabile în substanţa lor dar şi, concomitent, tentaţiile insolitului privit ca scop în sine, dorinţa de a investiga ostentativ terenuri neexplorate sinonimă nu odată cu împotmolirea într-un labirint. Faţă cu această realitate, discul „GOOD FRIENDS” se doreşte o redimensionare – dincolo de timp, modă, uitare – a unui anume clasicism modernizat al limbajului muzical de gen. Apare caracterizat prin melodicitate de intensă vibraţie, pulsaţie swing autentică, trame armonice bogate în sensuri, echilibrul formei arhitectonice, prezenţa sine qua non a colaborării intuitive a instrumentiştilor implicaţi în discurs numită interplay – altfel spus, acea continuă ştafetă expresivă vizînd interacţiunea liberă a ideilor muzicale. Dincolo de aceste estimări mai mult sau mai puţin muzicologice, este vorba în fapt despre un album destinat cu adresă negreşită audierii de către largi rînduri de melomani, accesibil, explicit, foarte plăcut auzului, un album dintre acelea care se deapănă, cursiv, firesc şi la finele cărora parcă îţi pare rău că audiţia s-a încheiat! Atare caracteristici specifice se regăsesc şi în definirea unui stil cultivat cu fervoare actualmente în Franţa sub denominaţia „jazz manouche”, ce reprezintă o perpetuare a tradiţiei muzicale întruchipate acum aproape un secol de celebrii Django Reinhardt – ghitarist, Stéphane Grappelli – violonist şi al lor „Quintette du Hot Club de France”. Între aderenţii acestui concept se numără mai mulţi instrumentişti români care au activat ori continuă să activeze în Franţa, precum violoniştii Florin Niculescu, Costel Niţescu, acordeoniştii Ionică Minune, Emy Drăgoi, ţimbaliştii Costel Lăcătuşu, Giani Lincan, clarinetistul Ioan Streba – doi dintre cei citaţi fiind prezenţi în înregistrările încluse pe discul de faţă.
Dintre cei şase instrumentişti reuniţi în studioul de înregistrări, realmente activi se recomandă a fi înainte de toate protagoniştii, acordeonistul Ionică Minune şi pianistul Petrică Andrei, ambii nu doar interpreţi improvizatori de certă virtuozitate, ci şi semnatari ai aranjamentelor tuturor pieselor, primul numit fiind şi creatorul a trei dintre ele.
Nu vom insista asupra calităţii de stăpînire a tehnicii instrumentale, aceasta fiind mai mult decît evidentă şi reprezentînd o componentă necesară a profesionalismului interpreţilor. Se cuvine în schimb reliefată diversitatea formulelor investite în creionarea produselor sonore finite, acreditate cu nedrămuită inventivitate în solo-uri, nu doar de către cei doi înainte amintiţi ci şi de violonistul care apare în şase dintre piesele discului, de ghitarist şi de contrabassist. Astfel, după „Mr. James” – o nostalgică baladă purtînd autograful componistic al lui Ionică Minune, merită revelat solo-ul lui Petrică Andrei în tratarea variaţională a vechii teme standard „Avalon” (autori Al Jolson, Buddy DeSylva, Vincent Rose), solo deopotrivă inspirat şi extrem de veloce, inclusiv în utilizarea dublelor octave paralele la cele două mîini. Acelaşi instrumentist străluceşte la pian electric în „Hora lui Ionică”, în care autorul ne surprinde prin ideea de a edifica melodica de influenţă folclorică urbană pe suportul unui ritm de factură jazz-rock. În travaliul aplicat cunoscutei creaţii a lui Sonny Rollins „Pent Up House”, este rîndul ghitaristului Jean Stoian şi al bass-istului Răzvan Cojanu să-şi demonstreze măiestria şi fantezia improvizatorică în intervenţii solistice de ţinută. O certă reuşită a discului o constituie versiunea conferită notoriei teme „Nuages” a lui Django Reinhardt, graţie contribuţiilor marcate în autentic stil manouche de acordeonistul Ionică Minune şi de violonistul Costel Niţescu. Evocînd peisaje inundate de un aureolant soare meridional, piesa bateristului Aldo Romano intitulată „Il Camino” bazată pe metrica de vals cucereşte, între altele, prin solo-ul ghitaristului dar şi prin aportul creativ al pianistului şi respectiv al violonistului. Iar alerta compoziţie a acordeonistului purtînd titlul „Swing de Ionică” reţine atenţia prin alternările „4 – 4” (cîte patru măsuri de scurt solo al bateriei mînuită cu aplomb de Laurenţiu Ştefan, alternînd multiplu cu cîte patru măsuri solistice ale altor instrumentişti), precum şi, mai ales, graţie unei coda mult prelungită, finalizată printr-o virilă explozie de virtuozitate, comună acordeonului, pianului şi viorii, suprapuse. Cea mai stranie, mai insolită secvenţă a albumului se dovedeşte a fi piesa-epilog „Night In Tunisia” de Dizzy Gillespie, în care se încearcă juxtapunerea, ca şi fuziunea într-un amalgam sui generis, a unor întruchipări stilistice distinct diferite: muzica lăutărească, jazz-ul, contextul ritmic latino.
Nu putem încheia aceste adnotări fără a sublinia rolul precumpănitor al acordeonistului Ionică Minune care dă cu dezinvoltură măsura veridică a înzestrărilor sale de excepţie (numiţi-le „talent cu majusculă”) în toate secvenţele albumului, ca solist şi ca acompaniator.
Şi dacă nu aţi depistat de la prima audiere adevărul tuturor acestor observaţii, merită să ascultaţi albumul din nou!

Florian Lungu