CARTE: Retrospectivă a domeniului muzical din România

După o călătorie pe aripile sunetului peste mări şi ţări mai mult de un deceniu, trilogia enciclopedică “FAŢA VĂZUTĂ ŞI NEVĂZUTĂ A MUZICII” s-a configurat în cele 2600 de pagini aferente celor trei tomuri în format academic B5 (17 / 25 cm) intitulate “STARDOM-ul” (914 pagini), “UNDERGROUND-ul” Prima parte (720 pagini, în final cu un index general pentru cele peste 7000 de nume menţionate în cele trei volume) şi “UNDERGROUND-ul” Partea a doua (peste o mie de pagini), unde pe lângă interpreţii sau grupurile cunoscute din arealul anglo-american şi stilurile reprezentative din muzica contemporană (blues, merseybeat, country, folk, jazz-fusion, punk, new wave, dance, soul, pop, metal, psychedelic, alternativ, A.O.R., soft-rock, raga-rock, avangardism, grunge, funk, rap-hip hop, glam, garage, industrial, prog, rock’n’roll, etc.) prezentate în “STARDOM“, cele două volume ale “UNDERGROUND“-ului conţin referiri la fenomenul muzical (inclusiv perioada clasică şi preclasică sau specimenele sonore ale secolelor XVIII, XIX şi XX) din continentele Africa, America Latină (Mexic, Peru, Venezuela, Uruguay, Bolivia, Columbia, Cuba, Costa Rica, El Salvador, Ecuador, Puerto Rico), Australia, Asia numită din considerente geografice Orientul (Estonia, Letonia, Lituania, Indonezia, Filipine, Bahrain, Israel, India, Turcia, Uzbekistan, Armenia, Coreea de Sud) şi Europa, cu particularizări în ordine alfabetică pentru Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cehia-Slovacia, Chile, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda şi Italia în prima parte, respectiv fosta Iugoslavie (Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Macedonia, Muntenegru), Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România (plus Basarabia), Rusia-Ucraina-Belarus, Spania-Portugalia, Statele Unite ale Americii, Suedia şi Ungaria în partea a doua.

Cea mai dificilă operaţie din timpul acestei escapade prin lumea sunetelor s-a dovedit departajarea creaţiilor marcante de efemeride din cauza strădaniei de a fi cât mai obiectiv cu putinţă la această ipotetică judecată de apoi, unde autorul, asemenea inocentului din povestea hainelor împăratului, îşi exprimă cu onestitate crezul estetic, fiindcă până la urmă cineva trebuie să divulge jenanta goliciune princiară a supraestimatelor vedete ale domeniului muzical, ipostază neconştientizată din cauza laudelor unor curteni linguşitori aflaţi în ingratul rol de critici remuneraţi pentru elogiile comandate, realizatori obedienţi de emisiuni din cadrul propagandei mediatice, armate de admiratori fanatici manipulaţi pe fondul lipsei cvasigenerale a discernământului valoric sau mercenari ai corporaţiilor discografice, interesaţi exclusiv de valdabilitatea unui produs muzical, nu şi de atributul valoric al acestuia. Probabil cea mai delicat de abordat în tot acest periplu de globe-trotter audiofil s-a dovedit patria nostra unde pe lângă alte înstrăinări pe nimic în tradiţia lui Dănilă Prepeleac, din cauza defrişărilor ‘chereştoyiste’, nici multae silvae (nu mai) sunt. Pe lângă precaritatea informaţiilor şi dificultatea de a găsi înregistrări cu unele formaţii, pentru definitivarea lucrării “MUZICĂ PRIN GAURA CHEII” (aluzie la perioada când informaţiile din vest erau restricţionate cu uşi încuiate şi cortine metalifere, reflex de imitaţie transmis ereditar în epoca postdecembristă), cenzura aceea de pe vremuri condensată în sintagma ‘spui ce ştii dar… ştii cum spui’ pentru a nu supăra organele de partid şi de stat (personajul din umbră care ordonă tăcerea pe coperta a patra), în zilele noastre s-a înlocuit cu autocenzura pentru evitarea creşterii şeptelului detractorilor şi al potenţialilor inamici, încrâncenaţi de invidii şi frustrări, unii chiar avocaţi săritori în apărarea slujitorilor mainstream, critici ipocriţi ai epocilor aflate sub obsedantul semn al secerii şi ciocanului, dar în realitate contaminaţi cu maladiile veninoase ale politrucilor de odinioară. Însă tocmai aceşti realizatori gregari de şuşe mediatice specifice canalelor pestilenţiale radio-TV, ghidaţi de criteriul corporaţionist conform căruia orice produs care înregistrează vânzări spectaculoase devine automat operă de artă, angajaţi în misiunea ingrată de modelatori ai preferinţelor publicului pe corelaţiile pragmatice cerere-ofertă etalate în emisiuni obediente consumismului mediatic (sfaturile lor ‘competente’ se reflectă din plin în rezultatele mediocre ale celor promovaţi pe şpăgi şi întruniri bahice), ar trebui să ştie mai bine mai târziu decât niciodată că o critică muzicală obiectivă nu se pliază pe prietenii de pahar, cumetrii sau năşisme. Rămâne de preferat o manieră exigentă şi tranşantă decât laudativă fără acoperire, în numele unui partizanat contra cost inspirat din mercenariatul jurnalistic. Până la urmă atât efemeridele cu mare succes la public cât şi susţinătorii obedienţi ai acestora au marele avantaj că se autodesfiinţează printr-un proces inevitabil al degradării sistematice, catalizată de factorul timp. Mai indicat ar fi ca aceşti mai degrabă deformatori de opinie, responsabili direcţi pentru starea jalnică a domeniului muzical autohton, ar trebui să răspundă la întrebarea ce au făcut o jumătate de secol pentru muzica din România?

În cazul fiecărei apariţii de carte de obicei se indică cui se adresează o asemenea lucrare cu intenţii departajante a creaţiilor derizorii de rezultatele viabile din lumea celor şapte note ale portativului (capitole alocate pionieratului medieval, compozitorilor şi interpreţilor clasici, folclorului lăutăresc, muzicii populare şi uşoare, perioadei rock-beat, emulaţiei din anii ‘70, folk-ului cenaclist, expansiunii hard-rock, proliferantului sector post-decembrist, avalanşei alternative, marginalului prog, heavy-metal cu ramificaţii mutagene, muzicii electronice, post-rock, blues, jazz, etc.). În cazul de faţă se poate preciza mai degrabă cui nu se adresează acest demers sintetic: nicidecum adepţilor ecumenismului globalizant unde nu există decât capodopere şi genii muzicale, celor care preferă informaţiile seci de lexicon anost sau acelor promotori media obişnuiţi să-şi laude prietenii de pahar din lumea muzicanţilor şi să ignore experimente inedite pe motiv că n-au plăcut maselor de manevră mediatică (uneori un singur disc al unui proiect meteoric face cât discografiile rutinierilor slujitori ai mediocrităţii populiste). Acest remediu împotriva surzeniei mediatice epidemice devine contraindicat tuturor celor încântaţi de clişeele pop, laitmotive desuete, scheme pe două acorduri, limbariţe rap-hip hop sau repulsive grohăieli metalifere. Cei care la parcurgerea lucrării acuză simptome de indignare sau irascibilitate li se recomandă să apeleze de urgenţă la anacronicul dicţionar folk-pop-rock, autopsiat pe îndelete la începutul mileniului de un coleg de redacţie în paginile nostalgicei noastre reviste “Musical Report“.

Costin Grigoraş