Survolaj

Sunt acele formaţii care cântă pentru ceilalţi, cu acea dorinţă ca un om (cu cât mai de calitate, cu atat mai bine) să-i bată uşor pe umeri şi să le spună: “Da, copii, e bine ceea ce faceţi! Aşa să faceţi în continuare.” Deci au nevoie de un fel de aprobare din partea altora, din partea unor competenţe. Ei bine, cum să nu fi căscat ochii mari atunci când am văzut patru tineri (tineri, tineri) pe scena cărora putin le pasă dacă sunt oameni în sala sau nu, dacă-i ascultă cineva sau nu. Ei nu mai cântau. Ei erau muzica. Tot corpul lor cânta, tot corpul lor era într-o stare de creaţie, toată fiinţa lor, şi sufletul, şi mintea, şi fiecare celulă din trup. Nu mai avea importanţă dacă ceea ce cântau era coerent sau nu, uneori doar îşi trimiteau unii altora sunete. Totul era atât de fascinant pentru mine, ca privitor – pentru că vedeam lucrul acesta, spre care alţii tind, la niste tineri ce in mod sigur nu fac asta cu program, ci aşa zace-n ei. Spun a mia oară. Ar fi greşit ca toate formaţiile noastre să arate aşa. Rock-ul nu înseamnă asta, sau numai asta, cum rock-ul nu înseamnă numai spectacol. Rock-ul înseamnă toate astea la un loc, în fond aşa e şi-n viaţa, unii oameni sunt aşa, unii oameni sunt altfel. Dar oamenii aceştia aşa sunt, şi ei se numesc Szabo Zsolt, Molnar Levente, Daniel Petre şi Cătălin Teodoreanu. Un singur nume: SURVOLAJ.
 

Florian Pitiş – Cuvântul, 1992