Composer – CD

---

Motto: ”Enescu va fi una din marile descoperiri ale celui de- al XXI- lea secol, tălmăcind sufletul omenesc cu o necontestată unitate de însuşiri muzicale” ( Yehudi Menuhin)

RESTITUIRI
Suntem din nou părtaşii unei frumoase aventuri pornite de Soft Records prin teritoriile Eutherpei vădit atinse de geniul enescian, acum fiind redeschis aproape întreg laboratorul de creaţie al celor şapte decenii de izbânzi simfonice şi camerale. Primul moment componistic de pe acest captivant album de colecţie este Dixtuorul pentru instrumente de suflat în Re Major opus 14, zămislit la vârsta de numai 25 de ani, dar care s- a bucurat încă la vremea primelor sale audiţii( în 1906- 1907) de veritabile aprecieri ale criticii europene de specialitate. Au ajuns cunoscute în context mai ales însemnările cronicarului francez Jean Hure în revista Le monde musical: “… o partitură care transmite o emoţie unică; o adevărată simfonie, o lucrare matură plină de vitalitate şi profunzime…“. Iar ceea ce impresionează în egală măsură este alchimia sonoră obţinută prin alternanţa de culori timbrale reflectate în anumite nuanţe, prin incitante conversaţii stârnite, uneori pe neaşteptate, între toate ”personajele” aflate în distribuţie: două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi şi doi corni . Cât despre expresivitatea rostirilor instrumentale, aceasta se poate lesne remarca la fiecare frază, poate chiar în oricare sintagmă şi în fiece ţesătură tratată polifonic tocmai pentru a îmbogăţi discursul şi a- l apăra de monotonie ori previzibil. Astfel, prima parte – Doucement mouvementé se naşte dintr- o succesiune de trei idei melodice originale, însă cu rezonanţă folclorică autohtonă (prezentate pe rând la flaut, corni şi fagoturi şi cea mai lirică dintre teme, la corn englez), dezvoltându- se liber ca într- un joc al imaginaţiei, unde se intâlnesc genuri şi stiluri, dincolo de tiparele clasice, dincolo de forma de sonată din accepţiunea binecunoscută a respectivului termen de arhitectură muzicală. În spiritul cântecului popular au fost concepute şi celelalte două acte ale dixtuorului, Modérément, cu nebănuite virtuţi atribuite monodiei ca travaliu dar şi cu o surprinzătoare dimensiune a ludicului conferită secţiunii centrale, Vivement, prin intonaţiile flautului, contrastante cu accentele nostalgice ale temei generatoare a părţii lente. Savuroase inflexiuni tonale pornite parcă dintr- un exerciţiu de inventivitate specific românească, elemente modale creatoare de atmosferă, ritmul tonic şi antrenant al unui demers prin care au fost survolate adesea teritoriile autenticităţii naţionale se regăsesc şi în partea finală a acestui opus contemplativ, Allègrement, mais pas trop vif, destinat unui ansamblu orchestral restrâns şi construit de fapt, pe firul mult invocatului sentiment al dorului.

Unui registru afectiv total diferit îi aparţine următoarea restituire – document de pe discul de faţă, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste opus 33 concretizată în 1954, dintr-o profundă concepţie de viaţă, dintr- un dialog al propriilor gânduri cu puţin înaine de Marea Trecere, accente filozofice străbătând la tot pasul lucrarea care avea să constituie “cântecul de lebădă” al autorului ei. Partea întâi, Poco moderato, un poco maestoso se dezvoltă pe baza unui anume leitmotiv ce devine impuls şi reper al celor două entităţi tematice izvorâte din sunete de flaut şi purtate discret într-o zonă de exprimare a inefabilului, iar cu forma muzicală abordată aici, de sonată fără dezvoltare, compozitorul evadează o dată în plus din tiparul arhitectural supus tradiţiei. Partea a doua – Allegretto, molto moderato este cea care aduce cu sine bine – conturata idee centrală, determinantă pentru scenariul dramatic al simfoniei , considerată şi un fel de temă a destinului. O reîntâlnim în partea a treia, Adagio Funebre – Allegro molto moderato, expusă de trompetă cu virtuţi expresive nebănuite, dar într- o atmosferă apăsătoare, chiar sumbră, pentru ca secţiunea finală să poată suprapune cele mai diferite forme ale simţirii artistice, ale unui întreg univers de trăiri şi stări sufleteşti în faţa inevitabilului.

Cu Suita nr. 3 pentru orchestră, “Săteasca” opus 27 ( 1938) , suntem invitaţi într- o altă lume sonoră, una senină, pur descriptivă, cu relaxante imagini decupate chiar din natură, cu tablouri acordate după diverse tonalităţi expresive. Acolo, unde emotivitatea şi suflul poetic se pot descoperi permanent ca atitudini estetice, într- un demers alcătuit din ingenioase ţesături contrapunctice, în culori instrumentale calde, învăluitoare, conferind o formă unică de sensibilitate fiecăreia dintre cele cinci părţi ale partiturii: mai întâi Reînnoire câmpenească (o inconfundabila temă de inspiraţie folclorică), Ştrengari zburdând în aer liber ( un tonic şi reconfortant scherzo ca abordare stilistică ), apoi Casa veche a copilăriei în asfinţit- Păstor- Păsări călătoare şi corbi- Clopote de seară ca un şir de metafore sonore desprinse dintr- un peisaj orchestral “minunat, unic în literatura de gen”, după cum îl aprecia compozitorul Mihail Jora. Urmează Pârâu sub lună, ca o gingaşă reconstituire muzicală a basmului rustic autohton şi în final, Dansuri ţărăneşti, cu originale şi spectaculoase alternanţe.

Ultimei perioade de creaţie îi aparţine şi Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La Major opus 32 (1948), o desfăşurare simfonică a întâlnirilor premeditate, fie acestea de construcţie tradiţională (rondo- sonată), de complexitate ritmică (juxtapuneri rubato-giusto) ori de melodică, pur şi simplu. Revelatoare sunt în acest sens, intersecţiile dintre eterofonia de tip folcloric şi cromatismul evoluat al polifoniei, mai ales în succintul episod liric Andante sostenuto e pensieroso, izvorât fireşte tot din acel sentiment al dorului înţeles de maestru ca un “vis lăuntric neîntrerupt, ca o lege a devenirii artistice”. Şi a întrupărilor sonore enesciene, am putea adăuga…
Mirela Stoenescu

Motto: “Enescu will be one of the greatest discoveries of the 21st century, translating the human soul with an uncontested unity of musical attributes” (Yehudi Menuhin)
The first compositional moment of this captivating collector’s album, the Decet for Winds in D Major, opus 14, was issued at the young age of 25, but enjoyed high praise from European critics since its first public auditions (in 1906-1907). What impresses here is the sound alchemy obtained by the alternation of timbre colors with inciting conversations between the ‘characters’ in the cast: two flutes, oboe, English horn, two clarinets, two bassoons and two horns. As for the expressive nature of the instrumental rotations, it can be remarked in every phrase, in every musical fabric treated polyphonically precisely to enrich the discourse and fend off monotony or predictability. Thus, the first movement – Doucement mouvementé – is born out of a succession of three original melodic ideas with domestic folklore resonance, developing into a game of the imagination where genres and styles meet, beyond the classical patterns. The other two acts of the decet were also designed in the spirit of popular song, Modérément, with unsuspected virtues attributed to monody, but also with a surprising ludic dimension conferred to the central section, Vivement, through the flute’s intonations. The luscious tone inflections stemming out of a specifically Romanian inventiveness, atmosphere creating modal embodiments often overflying the territories of national authenticity can also be found in the final part – Allègrement, mais pas trop vif.The Chamber Symphony opus 33 (1954) belongs to another affective register, with philosophical accents running throughout this work, which was to be the swan song of its author. The first part, Poco moderato, un poco maestoso, develops on the basis of a certain leitmotif, and becomes an impulse and point of reference for the two theme entities presented by the flute, and taken discreetly in an area of expressing the ineffable, and, with the musical form adopted here, of sonata without development, the composer crosses the border of tradition. The second part, Allegretto, molto moderato, is the one that brings with it the well defined idea for the dramatic script of the symphony, a theme of destiny found again in the third part, Adagio Funebre – Allegro molto moderato, sung by the trumpet, but in a somber atmosphere, for the final section to be able to superimpose over the most different forms of feeling in the face of the inevitable…

With Suite nr. 3 for Orchestra opus 27 (1938), we are invited to a serene world of sound, with tableaus tuned to various expressive tonalities, where emotion and the poetic soul can discover themselves as aesthetic attitudes, conferring a unique form of sensitivity to each of the five movements of the score: Countryside Renewal (of rustic inspiration), Rascals Frolicking in the Open (a comforting scherzo as musical architecture), The Old House of Childhood in the Sunset- Shepherd- Migratory Birds and Ravens- Evening Bells as sound metaphors ‘unique in the literature of its genre‘, according to composer Mihail Jora, Stream Under the Moon (a tender reconstitution of domestic fairy tales), and Peasant Dances, in spectacular alternances of rhythms.

The Concert Overture on themes in Romanian Traditional Character in A Major opus 32 (1948), belongs to the last period of creation, a symphonic unfolding of premeditated meetings, be they of construction (rondo-sonata), of rubato giusto tempos, or of melodicity, by crossing the evolved chromatics of Enescu’s polyphony and the heterophony of a folkloric type, understood by the maestro as a ‘law of artistic becoming’…
Mirela Stoenescu (trad. Călin Coţoiu)