Suita nr.1 & Suita nr.2 – CD


 

Modele de inspirație enesciană
Îl consider pe Enescu drept unul dintre geniile artei moderne și sunt sigur că muzica sa va reveni, iar noi îi vom descoperi întreaga operă componistică, așa cum abordăm partiturile marilor maeștri precum Beethoven, Mozart și Haydn” (Pablo Casals). Pornind de la aceste rânduri semnate de legendarul violoncelist, vom putea înțelege mai bine importanța lumii sonore enesciene, cu punctele de cotitură și modelele de inspirație care par să le fi generat.

O asemenea perioadă de tranziție, de amețitoare intersecții și tendințe stilistice, uneori controversate, de semne de întrebare și nenumărate impulsuri și tatonări, a cunoscut Suita I pentru orchestră opus 9, în Do Major, zămislită în 1903, la scurt timp după cea de-a doua Rapsodie. Se deschidea atunci perioada maturității, ajunsă parcă la granița dintre afectiv și cerebral; de fapt, un punct de răscruce simțit de maestru ca o provocare în încercarea de-a transpune prin propria-i fantezie creatoare spiritul inconfundabil al cântecul popular, de a-și scrie singur temele, conferindu-le o fizionomie estetică pur românească făra a mai utiliza, ca procedeu componistic, citatul folcloric. Și ce putea fi mai captivant, mai pătruns de emoție și mai sugestiv, decât aspectul ușor “depănat”, intens narativ al melosului nostru? Așa că l-a imprimat discursului muzical. Și de atunci, au apărut și noțiunile de monodic, de quasi-improvizatoric în vocabularul comentatorilor de specialitate care analizează piesele enesciene unde autorul lor s-a preocupat de trăsături esențiale și sinteze ale genurilor rapsodice în sensul reflectării lor într-o gândire simfonică originală, dar cu specific național. Iar succesul nu s-a lăsat așteptat. La Paris, în cadrul concertelor Orchestrei Colonne din 1904, Suita I opus 9 s-a bucurat, chiar de la prima audiție europeană, de numeroase aprecieri. Și Preludiul la unison a devenit celebru. Această primă parte a lucrării, în mișcarea Moderato constituie un veritabil model de expresivitate acută, spiritualizată parcă, de libertate arhitecturală “constrânsă” doar de tensiunea dramatică detectabilă în fluxul înlănțuirii dintre sintagmele distincte ce stau la baza alcătuirii ei, de succesiunea motivelor generatoare în inedita alchimie timbrală a expunerii (numai de către instrumentele de coarde fără contrabasuri), străpunsă, după repetate acumulări, de binecunoscuta ”pedală-bucium” a timpanului. Și de crâmpeie tematice ale secvenței următoare: o desfășurare caldă și firească, unde a fost aplicat principiul tradițional al verticalizării spațiilor sonore, prin contrast cu linearitatea-unicat a Preludiului la unison. Câtă simplitate, atâta finețe a demersului în Menuet-ul lent, cu reverberații de doină în elegante veșminte polifonice! Iar după un Intermediu contemplativ și grav, al cărui caracter solemn pare să-i confere o stranie independență, această a treia secțiune a suitei fiind omisă mai mult sau mai puțin justificat în anumite restituiri ”live”, mișcarea a patra, purtând ca indicație energizantul Vif aduce cu sine un altfel de ambient, întruchipându-se parcă într-o “tarantelă bizară”, după cum a fost uneori caracterizată. Dincolo de pulsațiile ritmice ”ostinato”, partea finală alternează în spectaculoase culori instrumentale, și elemente definitorii pentru genul rapsodic, și structuri decupate din tiparul formei de sonată, cu vitalitate și o strălucire a demersului simfonic de- a dreptul surprinzătoare pentru construcția de ansamblu.

După doisprezece ani, adică în 1915, a apărut Suita a II-a pentru orchestră , prin coincidență tot în Do Major. Cu aprecieri elogioase pretutindeni unde a fost interpretată, chiar sub bagheta dirijorală a autorului ei: la New York, Philadelphia, Boston, Chicago, Cleveland, Roma și Paris. O altă atitudine estetică, o altă viziune creatoare, dezvăluită de George Enescu însuși, într- o conferință de presă ținută în capitala Franței: “…concepută în stil clasic, utilizând o tehnică mai nouă fără a merge totuși prea departe în îndrăzneală. Atmosfera este poate mai apropiată de țara mea, România”. Astfel și-a descris maestrul suita opus 20 alcătuită din șase părți: impunătoarea Uvertură, în spiritul bachian al unei duble fugi; nostalgica Sarabanda; Giga, de-a dreptul reconfortantă prin antrenantele configurații ritmice; tensionatul și solemnul Menuet grav urmat de Aria, cu rezonanța intonațională, lirismul și asimetria proprii stilului doinit și Bourrée- ul, ca o replică a primei secvențe a lucrării, la fel de complexă în privința travaliului, prin tratamentul polifonic administrat rondo-ului ca formă de concretizare arhitecturală. Iar prin țesăturile contrapunctice uzitate, respectiva partitură amintește de vechile dansuri baroce, dar și de seducătoarele armonii romantice ori de sonoritățile neoclasice specifice primelor decenii din veacul trecut, prin complexa folosire a procedeului ciclic și al dezvoltării tematice cu un limbaj diatonic străbătut de viguroase elemente modale, de savuroase cromatisme și tendințe de heterofonie, într-o poetică aparte a discursului muzical.
Mirela Stoenescu

 


Enescu in Patterns of Inspiration
I believe Enescu to be a genius of modern art, and we will discover his creation the same way we approach the scores of the great masters…‘ (Pablo Casals). Taking these lines by the legendary cellist as our starting point, we will be able to better grasp the import of Enescu’s world of sounds and its patters of inspiration.

The Orchestral Suite No. 1 in C major, opus 9, born in 1903, shortly after the second rhapsody, is part of a period of transition of bewildering stylistic crossovers. This is the beginning of the master’s period of maturity, his attempt to transpose the traditional spirit, writing his own themes without the use of folklore quotes. Success was not long in coming, with Prelude in Unison earning its due fame. The first movement, Moderato, is a model of sublimated expression, of architectural freedom ‘constrained’ only by the dramatic tension in the flow of musical phrases, the original timbre alchemy of the exposition (string instruments only, without the double basses), and pierced, after repeated accumulations, by the well-known ‘alpenhorn pedal’ of the timpani, as well as of by slivers of the following sequence’s theme, where he applies the traditional principle of laying vertically sound spaces, by contrast with the unique linearity of the Prelude in Unison. What simplicity, how much finesse in the slow Minuet, with echoes of doina in polyphonic garb! And, after a contemplative and somber Intermedium, whose solemn character seems to grant it a strange independence, the finale, Vif, creates a different ambiance, materializing into a a bizarre tarantella, beyond the ‘ostinato’ rhythm pulsations alternating with vitality the defining elements of the rhapsody genre and structures cut out of the sonata form.

Twelve years later, in 1915, he produced the Orchestral Suite No. 2, by coincidence also in C major, met with raving reviews everywhere it was played, conducted by its composer himself. It was a different aesthetic, a different vision, ‘classically conceived, but with a new technique, without going too far. The atmosphere is very close to my country, Romania‘. This is how Enescu described his opus 20 suite in 6 parts: the Overture, a double fugue in the spirit of Bach; the nostalgic Sarabande; the Gigue, almost comforting with its rhythm configuration; the tense and solemn Minuet, followed by the Aria, with its intonation resonance and the asymmetry specific to the doina style, and the Bourrée, in reply to the first sequence of the score, with its counterpoint treatment of the rondo as a form of architectural embodiment. With polyphonic fabrics reminiscent of old Baroque dances, Romantic harmonies and neoclassical sonority, by using the cyclic method and the method of thematic developments in a diatonic language crossed throughout by modal elements, delectable chromatic elements and heterophonic tendencies, into a refined poetry of musical discourse.
Mirela Stoenescu, translated by Călin Coţoiu

 


 

 

Pagina tehnică / Technical Data

Cd Digipack 6p • Soft Records • Serie: Classica • Nr catalog: SFTC-007-2 • Cod preț: DGP • Barcode: 4075303500720 • An: 2013


  • Suita nr.1 - Orchestra Simfonică  din Bucureşti,  Dirijor: George Enescu
  • Suita nr.2Orchestra FilarmonicăGeorge Enescu”, Dirijor: Antal Doráti
 

Recenzii / Reviews - Links

Cumpără albumul online prin MyCD

Piese / Tracks

1. Suita nr.1 pentru orchestră, Op. 9 25:16    
2. 1. Preludiu la unison 5:24    
3. 2. Menuet lent 9:08    
4. 3. Intermediu 3:59    
5. 4. Final 6:35    
6. Suita nr.2 pentru orchestră, Op. 20 27:26    
7. 1. Uvertura 4:25    
8. 2. Sarabanda 4:26    
9. 3. Giga 2:18    
10. 4. Menuet grav 2:17    
11. 5. Arie 5:58    
12. 6. Bourrée 8:02